Tuesday, December 24, 2013

Craciun fericit!

In Ajun de Craciun, sa va ninga cu fulgi de speranta,
fericire si sanatate. Lumina sa patrunda in casele si
sufletele voastre, facandu-va mai buni, mai intelepti,
mai rabdatori, mai decisi. 
Va doresc un Craciun fericit alaturi de familie!



Sarbatori fericite!

Saturday, December 21, 2013

Cusma lui Guguta

Tip-til, prin zapada, prin praf sau prin noroi, prin ger sau soare, vin sarbatorile de iarna. In primul rand, fiecare se gandeste la cadouri si la cum sa-si petreaca timpul. La moldoveni e anapoda. Ei se gandesc, in primul rand, la masa de sarbatoare, pentru ca daca e masa, e obligatoriu sa fie si incarcata cu bunatati, mancare si bautura. Moldoveanul se gandeste cum o sa se faca tapan de sarbatori (adica ce betie pe cinste trebuie sa faca), iar moldovencele ce mancare inedita si originala trebuie sa puna pe masa, ca sa fie considerata gospodina gospodinelor, iar laudele sa le primeasca barbatu-sau pentru ce noroc a avut cu asa fumeie.


Pe masa de sarbatoare, fie Craciun, Paste, hram, or zi de nastere, trebuie sa fie minim 5 feluri de mancare, de la traditionalele galuci (sarmale), racituri (piftie), catleti si bitocichi (parjoale si snitel), vinigret (salata de boeuf), shuba (salata de peste cu sfecla rosie, cratofi, oua si maioneza) si pana la mancaruri cu somon, oua de prepelita, sushi si mai stiu eu ce delicatese cu denumiri sofisticate. Insa, din toata adunatura de bliuduri maldav'nesti, asezate una peste alta, din lipsa de spatiu pe masa, nu trebuie sa lipseasca desertul, adica Cusma lui Guguta (t-ul are virgulita, dar eu n-am instalat inca nebunia asta cu diacritice, am versiunea engleza la alfabet).

Guguta asta, e un personaj din niste volume pentru copii scrise de nuvelistul moldovean, Spiridon Vangheli. Si Guguta e un baietel care are o caciula fermecata de carlan (din piele de miel). Caciula se facea mare, cand Guguta vrea sa-si ajute consatenii sa nu inghete de frig. Odata, caciula s-a facut asa de mare, incat a incaput tot satul sub ea. Asa de fermecata era caciula, incat i-a cucerit pe toti. Si pe satenii de incapeau sub ea si pe cititori. Cine s-a gandit prima data la acest tort din clatite, sa-l faca sa semene cu cusma lui Guguta si sa-i dea si denumirea aceasta, nu stiu, dar a fost tare inspirat. E marca moldoveneasca, fara de care nu trece nici o sarbatoare. Intreaba un moldovean caruia sa nu-i placa sau sa nu stie de Cusma lui Guguta. N-o sa gasesti, precis.

Ei, dar eu aici, vreau sa vorbesc despre desert, nu despre nuvela, o sa va spun pe scurt reteta.
Clatite stiti sa faceti? Pana si eu pot sa fac, asa ca reteta nu v-o mai scriu, o gasiti cu siguranta pe net. Nu de alta, dar nu vreau sa incurc gramajul la ingrediente si sa dati vina pe mine ca nu v-a iesit clatita. Stiti voi, oua, lapte, zahar (si vanilat), faina si ulei.
Dupa ce sunt gata, separat se pregateste umplutura si decorul. Cea mai comuna umplutura este visina in socul ei  (un fel de dulceata de visine, dar fara zahar), cam un borcan de 500-700 de ml, care se pune la scurs pentru cateva minute. Intre timp se bate smantana cu zahar, 500 de ml de smantana si 4 linguri de zahar. La Masterchef am aflat ca exista mai multe tipuri de smantana. Eh, eu nu ma pricep sa va zic de care ar folosi ei, Chefii, insa eu folosesc smantana proaspata de casa. Si cum in Anglia nu tine nici un vecin vaca in curte, ma multumesc cu smantana din comert. O aleg pe cea mai cremoasa si mai grasa. Se bate pana se topeste zaharul.

Clatita se umple cu visine, se infasoara, ca sa semene cu un fluier (ce comparatie!),se aseaza intr-o farfurie ovala, primul rand, format din 3 clatite sau mai multe, in functie de latimea farfuriei. Se unge cu un strat de smantana, apoi se aseaza al doilea rand, din 2 clatite si deasupra una, in asa fel incat sa semene cu o piramida. Se unge integral cu smantana, se rade ciocolata pe toata suprafata, eu prefer ciocolata inchisa la culoare ca sa se deosebeasca de smantana si eventual se orneza cu fructe.
Ies cateva farfurii de Cusma lui Guguta, asa ca, aveti de unde sa serviti mai multi invitati.


Eu am zis sa incerc si altfel aranjarea, asa ca, in loc sa pun clatita culcata, am asezat-o in picioare. Evident ca n-ar fi stat in picioare, cat e ea de lunga, am taiat-o in 4, astfel 3 clatite, taiate in 4, le-am asezat in picioare, pe o farfurie si deasupra am mai pus inca o clatita taiata in 4, tot in picioare. Am stropit cu smantana si am ornat cu ciocolata rasa si boabe de rodie.
Daca as fi in fata voastra si nu in spatele blogului, v-as da, asa o explicatie, de m-ar durea mainile. Dar, prin cuvinte scrise, e mai greu si ma stradui. Exemplific cu poza ca sa intelegeti, totusi, ce am vrut sa zic.


Sa aveti pofta, stiu ca salivati :)). Si daca v-am dat idei de de desert, spor la treaba.
Un Happy Weekend sa aveti si pregatiri usoare de sarbatori!
P.S. Omul meu e in culmea extazului. N-a mancat atatea deserturi facute de mine, ca in ultima perioada, in toata perioada noastra de niu-niu-niu si dulcegarii. Ce sa fac si eu, se apropie Craciunul si astept cadouri:)).

Sunday, December 15, 2013

O noua realizare. Si ce mandra mi-s!

Eu am un neajuns in conceptia omului meu. Cica unicul, dar nu chiar unul cu care nu se poate trai. Nu-mi place sa-mi bag mainile in faina si in deserturi. Pacoste. Nu fac prajituri. De fapt am facut de vreo patru ori. Prima data a fost cand mama ma cicalea (cu bunatate evident) ca nu stiu sa fac macar o clatita, ca soacra-mea o sa ma dea afara din casa din cauza ca nu stiu sa coc o placinta, ca barbatu-meu (nu se stia pe atunci cine va fi) o sa moara de pofta unei ciorbe cu taietei de casa. Si asa m-am apucat eu sa fac o prajitura. N-aveam internet pe atunci, dar de reviste cu retete era plina casa. Toate bune pana la a scoate tava din cuptor. Pauza. Atunci mi-am jurat ca nu mai fac in vecii vecilor prajituri. Alta data am cumparat blat de tort, l-am decorat si am facut un tort. Am fost obligata sa-l fac. Alta data, decat am scos o prajitura de la cuptor, am dat-o cu pudra si mi-am adjudecat munca. Mama n-a zis ca nu. Si ultima data am facut clatite. De fapt clatite am facut de mai multe ori, dar niciodata n-am pregatit aluatul. Anul asta, cand am fost acasa, am facut si asta. Mi-au iesit si gustoase si aratoase. Va voi arata o poza cat de curand. Da', iaca, MUFFINS sau mai pe romaneste briose, nici prin cap nu mi-a trecut ca voi incerca vreo data.

Situatia e cam asa: se intalnesc doua neveste si vorbesc despre una despre alta. Inevitabil se ajunge si la "da' tu ce mai gatesti?". Ioi, si aici incepe concurenta. "-Da' stii io i-am facut lu' barbatu-meu asta. S-a lins pe degete. -Dap' si eu i-am facut varza de bruxssel cu cascaval." Scurta pauza. "-Da' asta ce-i?" Aha, titluri pompoase, am un punct avantaj, te-am prins. Nu conteaza ca, in mintea ei, femeia, se gandeste, a iesit cam amara si nu stiu din ce cauza, insa pe buze i se strecoara o fraza mirifica care sa o faca castigatoare: "-A iesit delicioasa de barbatu-meu s-a lins pe toate cele 10 degete si daca mai avea vreo doua...". Urmeaza un "aaaaa", apoi "- eu i-am facut si clatite cu ciocolata si dulceata de gutui." In mintea celeilalte femei se aprinde o ideie. "- Uite eu sambata ma apuc sa fac muffins." Cealalta face ochii mari, resemnata ca ea o sa-i faca tot clatite. Adevarul e ca, ast'lalta nevasta este obligata sa recunoasca (in sinea ei) ca s-ar putea ca acele clatite sa fie mult mai gustoase decat muffins-urile ei, pe care nu le-a facut niciodata, dar nu se da batuta. Va incerca sa-si uimeasca barbatul cu ceva dulce.
Va imaginati cum ar fi sa stea si barbatii sa se laude cu nevestele lor: "tu stii ce desert delicios mi-a facut nevasta-mea ieri!!!" Si celalalt sa-i replice "da' tu stii ce prajitura delicioasa a descoperit nevasta-mea in Lidl." Numai ca barbatii nu mai pot ei de astfel de comparatii. Ei au alte probleme decat sa se laude cu astfel de nimicuri.

Si noroc ca nu sunt nici eu una dintre acele sotii care sa inceapa sa concureze cu o alta, la capitolul satisfactie culinara a propriului barbat. Pai da, ca barbatu-meu nu stie ce gateste nevasta cealalta lu barbatu-sau. Deci, in conluzie, eu oricum n-am concurenta. Gandurile de mai sus, raman doar constatari despre ce mai vad ca ma inconjoara. Hai, gata, inchei, ca cine se scuza se acuza, cica. Totusi, sambata m-am trezit de dimineata si am intrat in bucatarie ca sa gatesc.
Eh si ma loveste asa un gand: Cum ar fi sa fac un desert!?
Dau cautare pe google, gasesc o reteta aici si ma apuc sa fac. M-au luat transpiratiile cand am scos faina din dulap si nu s-au oprit nici cand am bagat tava la cuptor. Am zis ca e mare minune daca iese ceva. Mare, mica, dar au iesit 12 muffins toate una si una:


Am urmat aproape exact reteta pe care v-am lasat-o in link-ul de mai sus. Zic aproape pentru ca pe alocuri am mai inlocuit cu ce am avut eu si am zis ca nu strica reteta:

3 oua
1 pahar de 150 de ml. cu zahar
5 picaturi de solutie de vanilie
3 linguri de masa de ulei de floarea soarelui
1,5 pahar de faina
1 plic de praf de copt Dr Oetker
o jumatate de tableta de ciocolata neagra
cateva linguri de dulceata de gutui.

Am pornit cuptorul la 190 de grade cu tot cu ventilator.
Si pentru ca mixerul a luat o pauza, am folosit mana dreapta ca sa bat ouale cu zaharul pana s-a facut o solutie cremoasa. Am adaugat uleiul, mestecand circular. Dupa ce uleiul s-a integrat in solutie, am pus faina, praful de copt, ciocolata taiata in bucati foarte mici si 4 linguri de dulceata de gutui. Am mestecat bine, pana s-a obtinut o solutie consistenta, aproximativ 1minut si jumatate.

N-am stiut ca e musai sa ai si tava speciala pana n-am cautat reteta pe net. N-aveam cum sa ajung la magazin, asa ca, eu, bucatareasa descurcareata, am pregatit o tava normala, in care au incaput exact 12 hartiute pentru muffins. Am citit pe net ca aluatul poate sa curga cand incepe sa creasca daca nu e pus in tava speciala:
tava pentru muffins
hartiute pentru muffins

In formele alea trebuie sa pui hartiutele pentru muffins, desi daca n-ai hartiute cica poti sa pui aluatul direct in forme. Si daca n-ai forme, dar ai doar hartiute cum te descurci?
Eu am riscat. Cred ca poti sa pui si o singura hartiuta, insa, ca sa ma asigur ca nu-mi curge aluatul din ele, am pus cate 3 hartiute, una in alta, la fiecare briosa. Asa pentru rezistenta.

Cu o lingura am umplut pe jumatate fiecare hartiuta si am bagat la cuptor. Dupa 3 minute ma uit prin geamul cuptorului si vad ca briosele mele au crescut exact cat de inalta era hartiuta. sufletul meu a crescut de 3 ori mai mult si bucuria la fel. Dupa 6 minute observ ca muffins-urile mele au o culoare foarte frumoasa, insa mi se pare ca daca le las 20 de min la cuptor, asa cum e recomandat, o sa mi se arda, asa ca scad temperatura cuptorului la 150 si opresc ventilatorul. Dupa alte 14 minute deschid cuptorul si scot tava. Imi era frica ca se lasa aluatul, dar apoi mi-am dat seama ca aluatul se lasa daca deschizi cuptorul inainte sa fie gata in interiorul prajiturii. O aroma de vanilie gustoasa imi inunda simturile olfactive. Pe net mi s-a recomandat ca atunci cand le scot din cuptor si le pun sa se raceasca, trebuie asezate pe o parte. Nu ma intrebati ca nu stiu de ce, insa am facut intocmai.

Nu le-am decorat cu nimic, desi, poate ar fi mers cu un pic de ciocolata topita.
Ma simt asa de mandra de realizarea mea. Da si ce mandra mi-s.
Poate o fi norocul incepatorului, dar la cat de usoara este aceasta reteta, cred ca o sa devina un fel de specialitatea casei. O sa schimb umplutura, eventual.


Uite asa un Happy Weekend am avut eu. Dupa prima briosa, omul meu era in extaz, asa ca nu s-a lasat pana nu le-a terminat. Acum, am un as in maneca daca am vreo dorinta de indeplinit. De fapt, acum, am un as in plus in maneca:)). Pe mine nu ma costa decat 30 de min in bucatarie.
Sa aveti pofta cand va uitati la realizarea mea culinara si va indemn sa incercati reteta. E atat de simpla.

Friday, December 13, 2013

Pitesti - orasul meu de suflet

Poza e luata de pe grupul Pitesti (FB) din care fac parte. Un grup restrans, cu oameni care
considera Pitestiul orasul lor de suflet.
Sunt multe orase in lume, pe care le vizitezi sau le vezi in poze, insa, in putine te simti bine si ai vrea sa ramai mereu acolo. Orasul Pitesti este unul dintre acele orase primitoare, in care daca ajungi, nu mai vrei sa pleci. Supranumit Orasul Lalelelor, datorita festivalului primavaratic dedicat lalelelor, numit Simfonia Lalelelor, Pitestiul ramane a fi un oras de vis pe toata perioada anului.
In aceasta perioada, orasul a imbracat o frumoasa haina de sarbatoare, albastra, asa cum imi place mie, culoarea puritatii si a sinceritatii. Va invit sa-l vizitati. Eu raman doar cu dorul meu pentru acest minunat oras.
Reflexia unui oras al schimbarilor.

Thursday, December 12, 2013

Despre moda. Cer un sfat, nu-l dau.

Cand am vazut-o printre miile de umerase cu haine m-am indragostit pe loc. Statea acolo, in mijloc, intr-un con de lumina, exact ca o cantareata pe scena si imi facea din maneca sa ma apropii. Era de lungime medie, din dantela neagra, cu spatele decupat adanc si maneci 3 sferturi. Dupa ce am rascumparat-o am strans-o la piept fericita ca e a mea. Doar a mea.

Am imbracat-o de exact trei ori. Odata cand rascoleam prin sifonier dupa o tinuta casual pentru o iesire in oras. Am probat-o, am incercat s-o asortez cu ceva, n-am reusit, asa ca am pus-o pe umeras. A doua oara a fost cand imi aranjam hainele prin sifonier si am zis hai sa vad daca ma mai incape. A treia oara s-a intamplat intr-o zi in care terminata de plictiseala, m-am apucat de o sedinta de probat haine. Jumatate au fost dosite intr-o cutie si au fost trimise acasa, la mama. Acolo este mai mult spatiu si cine stie, poate intr-o zi ma razgandesc si mai aleg sa port din vechile mele haine. Bluza asta, din dantela neagra, am lasat-o pe umeras, in sifonier, cu gandul ca, totusi, o s-o port intr-o zi.
Imi place mult si imi pare rau s-o las sa se invecheasca nefiind purtata niciodata.

Dantela, in general, mi se pare mai pretioasa si din aceasta cauza mie mi-e greu s-o imbrac. Nu-s nici o romantica inflacarata si nici o fashionista sadea. Si totusi m-am hotarat, trebuie s-o scot la lumina. O zi de nastere intr-un restaurant, cred ca e o buna ocazie sa-i fac cunostinta cu corpul meu, nu-i asa?
Am vazut pe unele site-uri, bluza din dantela de genul asta, se asortea cu fusta cu talie mai inalta, fie con fie evazata, sa nu fie din acelasi material cu bluza, iar ca si culoare se poate opta pentru orice. In materie de pantaloni, cica se pot alege orice, chiar si blue jeans. Insa unele recomandari se cam bat cap in cap. Si ca sa ma lamuresc ce-i cu bluza asta si cum o pot asorta, m-am gandit sa cer sfatul vostru.

Daca tot folosim blogurile pentru smiorcaieli, sa dam sfaturi cui nu ne-au cerut, sa criticam pe oricine din orice motiv, sa ne aratam indignarea, nervii, frustrarile si depresiile de ce n-am folosi blogul si pe post de a cere sfaturi? Nu-i o rusine sa ceri sfaturi, nu?
Ei bine, astazi m-am hotarat sa cer ajutor, asa cum am facut-o si aici. Deci, cum asortez aceasta bluza, ca sa para o tinuta simpla, eleganta, dar nu exagerat, de efect? Arata cam ca si in poza, desi, cred ca ar fi fost mai simplu sa-i fac o poza bluzei mele. Decolteu adanc are doar la spate si nu-i transparenta. Se muleaza pe corp si in partea de jos. Evident genul asta se poarta in si nu peste fusta/pantalon, dupa redusele mele cunostinte in moda. Deci astept.

Tuesday, December 10, 2013

Hyde Park in flacari





Parcurile Londrei sunt adevarate oaze de liniste, relaxare si verdeata. Chiar si iarna. Hyde Park nu face exceptie. El care este gazda, deja celebrului Winter Wonderland, despre care o sa vorbesc intr-o postare, aproape de Craciun.
La Miercurea fara cuvinte imaginile sunt suficiente.

Monday, December 9, 2013

Poveste adevarata (II)

Incepusem sa va spun o poveste pe care am aflat-o de la bunica. Mi se pare sezonul perfect de spus povesti. Afara e frig si nu prea ai ce sa faci, decat sa stai langa soba fierbinte, cu un ceai aromat in mana si sa citesti sau sa spui povesti, eventual sa asculti.
Ei bine, poveste, pe care a pornit sa ne-o spuna bunica, este adevarata, doar ca e mai putin fantastica. Nu toate povestile au final fericit. Asa e in viata.

Intr-o seara de vara, pe cand se intorcea de la mama ei, Zana, caci asa o chema pe femeia din povestirea bunicii, a fost atacata de o turma de lupi care-si facusera rostul in padurea din apropierea satului. Femeia era insarcinata in 6 luni. A fost salvata de cativa vecini care, a doua zi, au si pornit la vanatoare. Cica i-ar fi omorat pe toti. In orice caz, nu si-au mai facut aparitia prin preajma.

Femeia a ramas cu rani adanci pe tot corpul si o bucata de ureche lipsa. Sarcina n-a pierdut-o printr-o minune, spun medicii, insa cicatricile ramase si dereglarea psihica de dupa acest atac, fac sa nu se uite aceasta intamplare. Pe la sfarsitul lui octombrie femeia a nascut. Baietelul s-a nascut si el cu traume, lasate, probabil, de sperietura pe care a suferit-o mama lui. Dezvoltarea fizica a stagnat de la o varsta frageda, astfel incat, la 12 ani arata ca de 7. Nu putea vorbi, iar la incheietura mainii stangi avea un semn din nastere. Semana cu urma lasata de laba unui caine in zapada. Pe la 12 ani, tot toamna, copilul dispare de acasa. Dupa lungi cautari si dupa ce a dat zapada, oamenii s-au oprit din cautat. Au gasit copilul viu, iar printr-o minune, abia peste o jumatate de an, intr-o padurea dintr-un sat mai indepartat. Se ascunsese de frig intr-o scorbura. Nu se stie cum a supravetuit frigului, insa mainile si picioarele le avea degerate. Moare in anul urmator din cauza unei infectii.

Mama n-a recunoscut niciodata ca a nascut acel copil. A sustinut mereu ca lupii i-ar fi luat copilul si i l-au adus mai tarziu, lasandu-l la poarta lor ca sa-l creasca. N-a putut sa accepte moartea lui, zicand ca lupii s-au reintors si l-au luat inapoi in padure. Dupa moartea copilului, Zana, a mai trait 3 ani, iar sotul, care-si pierduse orice speranta la a avea viata de dinainte de acea noapte, s-a prapadit la scurt timp. Copii care erau mari deja, au plecat fiecare unde a putut.

In casa parinteasca a ramas doar cea mai mica dintre fete. Nu s-a maritat niciodata si n-a avut copii. A avut o viata foarte retrasa. Bunica zice ca peretii casei erau plini de desene cu lupi, cu colti mari si insangerati. In noaptea tragica, fetita se intorcea de la bunica, de mana cu mama ei.

Va continua

Thursday, December 5, 2013

Fulgi de amintiri in ziua de Mos Nicolae

Lucy statea lipita cu nasucul de geam si privea afara. Bunica n-o lasa sa iasa pentru ca tocmai ce incepuse sa-i treaca raceala. Isi sterse nasul si continua sa priveasca prin geam. Vremea e trista, gri si noroasa. Ea ar vrea sa ninga, pentru ca s-a saturat sa sada pe scaunel si sa-si spele cizmulitele, in fiecare seara. Toamna, mai ales cea tarzie, e destul de noroioasa la tara, iar glodul i se ridica pana la merisor pe cizma, ca de, ea e mica si ii place sa nu evite chiar fiecare balta. Daca ar ninge, cel mult si-ar pune la uscat cizmulitele langa plita unde in fiecare seara trosnesc lemnele.

In seara asta, mai mult ca oricand, ar vrea sa ninga, pentru ca trebuie sa vina mosu'. Scrisoare cu Draga Mos Nicolae a scris si ea il asteapta. Daca vine prin zapada, nu mai trebuie sa se descalte in tinda, ci poate sa intre incaltat pana langa plita unde isi tine cizmele. Zapada se topeste si apoi se usuca, deci n-ar face prea multa mizerie prin casa.

Pe de-o parte, daca e noroi, mosu', pe la cati copii are de plimbat, n-o sa aiba timp sa se descalte la toti, asa ca, ii va ramane urma pe covor si v-a putea sa-l dibuiasca. Pe de alta parte, mosu' ii cu soviste si daca incepe sa se descalte la toti, s-ar putea ca la unii copii sa nu mai ajunga. In concluzie, tot mai bine ar fi sa ninga. Isi sterge din nou nasul si priveste afara, cu o buza intoarsa pe dos.
Dar, se gandeste ea, in fiecare an, mosu' nu lasa urme la ei, fie zapada sau glod. Pe semne ca-i este frica de bunica si se descalta in tinda. Intodeauna vine. Si aduce numai bumboane si ciucalata. Niciodata altceva. O fi sarac sau zgarcit. Oricum, bune si alea, decat o varguta.

Bunica o striga la masa, dar ea nu se dezlipeste de geam. I se pare ca a zarit un pufos. Geamul e prea cald si viata pufosului e tare scurta, asa ca n-a apucat sa-si dea seama daca ninge sau ploua.

A mai zarit unul pufos si inca doi si inca cinci. Si s-a umplut curtea de pufosenii zglobii si albi.
- Buuunicaaaa, afara ninge! Ningeeeeee!
Si a alergat in bucatarie, de unde un glas bland si imbietor, o chemase la masa, in urma cu doua minute.
- Bunicuta, lasa-ma afara?! si a falfait din genele-i lungi si dese, ca o pisica mieroasa, cum numai Lucy putea s-o imbuneze pe bunica-sa.
-Hai, lasa-ma, te rog. Ninge. Promit ca nu mai pun gura pe turturi, daca-mi cumperi si inghetata. Ma lasi?
Avea, deja, in mana paltonul rosu, caciula si fularul impletite de bunica.
Bunica a schitat un zambet, semn ca ar putea ceda, iar atunci cand Lucy a observat acest lucru, a plecat fuguta in camera de alaturi si a revenit si cu cizmulitele in culoarea paltonului, cu blanita intoarsa peste margine si cu siret, pus fara vreo utilitate, in spatele cizmulitei.

Usoare reflexii in oglinda 
A iesit in curte si a privit in sus. Din cerul acela suparat, suvoi de fulgi mari si pufosi, se rostogoleau spre pamant. Ea a intins mainile in lateral si a inceput sa se invarta odata cu ei. Fulgii au prins-o in hora lor si nu au mai lasat-o decat atunci cand bunica, cu vocea-i blanda a chemat-o in casa.

Mos Nicolae putea sa vina, cizmulitele erau curate de-acum.

Fie-va viata stropi de lumina si frumoasa ca primii fulgi. La multi ani tuturor cu ocazia acestei sarbatori!


Monday, December 2, 2013

Poveste adevarata (I)

"A fost odata ca niciodata...". Asa isi incepea bunica povestile. Fie ele rupte din realitate sau doar cu zane si zmei. Si stateam noi, nepotii, in jurul ei, de parca era Mos Craciun venit cu sacul cu daruri. Bunica, ce-i drept, avea tolba plina de povesti. De multe ori, povestile nu le ascultam cu doua urechi, ci si cu doi ochi, un nas si un simt care-mi provoca emotii 3D, or 4-5D cati de D or mai fi existand. Pentru ca bunica, avea grija sa ne reproduca povestile cu dovezi, poze, tablouri, carti, diverse obiecte.

Asa se face ca, intr-o seara de iarna, adunati toti cu mic cu mare, nepoti si copii, pe cuptorul din spatele sobei incinse, ascultam ochi si urechi povestea soacrei cu 9 copii.
"Va amintiti poarta aia albastra, din Dealul Vadanei?" ne intreaba ea. Majoritatea au raspuns ca da. Era unica casa locuibila de pe deal. Majoritatea caselor o luasera la vale, dupa un sezon ploios, cu niste ani in urma. Mai ramasesera in picioare inca vreo doua case, insa locuitorii, de frica sa nu-i prinda vreo alunecare de teren, in toiul noptii, s-au mutat pe dealul celalalt care parea mai trainic. Unica casa locuita, va spuneam era casuta ascunsa in spatele unei porti albastre. Eu stiam ca acolo nu mai traieste decat o batrana, care rare ori iese afara. Nu poate sa mearga din cauza bolii si a batranetilor. Bunica mea, se ducea de doua ori pe saptamana sa-i duca niste apa si ceva mancare. Ii mai cumpara si o paine doua.

"In casa aceea a locuit o zana." Noi, nepotii, facem ochii mari. "Cum? Ca zane nu mai exista, de cand am descoperit cine ne pune cadourile sub brad..." Parintii zambesc complice pe sub nas.
"Nu, nu, nu. A trait intr-adevar o zana. Avea parul balai, ochii albastri, slabuta si inalta, de ziceai ca seamana cu fata aia din tabloul de pe perete. Frumoasa mai era. Si buna la suflet si cuminte. Si intr-o zi, la joc, un baiat din satul vecin a pus ochii pe ea. Dupa vreo luna, au jucat nunta si in cativa ani s-au nascut 9 copii la ei in familie. 8 ai ei si unul l-a gasit la poarta invelit intr-o paturica subtire. Zic vecinii, ca ar fi vazut o lupoaica cum a lasat paturica chiar la poarta lor." "Ei, bunica, nu mai suntem chiar mici, zi-i asa cum este", am sarit noi, desi aveam nu mai mult de 4 ani.
"Asa a fost sau, cel putin, asa stiu eu ca a fost. Avea un semn ciudat la incheietura mainii stangi si uneori urla noaptea la luna. Ceilalti copii au crescut mari si au plecat in lume, iar cel mic a disparut la varsta de 7 ani. Se spune ca lupoaica s-a reintors dupa el...". Si bunica a luat o scurta pauza in care s-a gandit la ceva. "Si, si, si ce s-a mai intamplat?". Maine va povestesc mai departe, acum hai, toata lumea la somn. "Ei bunica, asa faci mereu." Avea bunica, o hotarare in glas, de n-avea rost sa o convingi de contrariu. Si vrand nevrand, toata lumea si-a ocupat culcusul de noapte buna si lumina s-a stins.

Prin intunericul camerei, imaginatia a inceput sa se distreze, lasandu-mi pielea de gaina si respiratia greoaie. M-am cuibarit langa bunica, caci cu ea dormeam cand eram in vizita, ea mi-a tras plapuma pe mine si m-a cuprins incercand parca sa-mi alunge fantomele imaginatiei.
Dintr-o data m-am trezit, era tot intuneric, insa mi s-a parut ca zaresc ceva la geam. Inima imi pulsa cu putere. M-am trezit dintr-un cosmar pe care imaginatia mea la plamadit.Ca sa nu ma mai bantuie trebuia sa aflu restul povestii, promisiune primita de la bunica ca o vom afla in seara urmatoare.



Sunday, December 1, 2013

Ce are in comun Keanu Reeves si cascada de la Tipova?

Intru in supermarket si observ ca rafturile au inceput sa se pregateasca de sarbatorile de iarna. De pe un raft imi sare in ochi un sir de lumanari parfumate asezate in niste miniboluri desenate cu fulgi imensi. Le iau la rand si le miros. Vreau sa simt fiecare aroma. Una miroase a iasomie, alta a dulceata de trandafir, inca una miroase puternic a marin, probabil contine substanta din aia extrasa din stomacul unui casalot, numita ambra cenusie. In loc de paranteza, ambra, asta ,cenusie e o substanta foarte rara si extrem de scumpa, folosita in industria parfumurilor si apreciata de parfumieri. Daca ajungi sa te plimbi pe o plaja, dar numai nu in Romania si te impiedici de o bucata ce seamana cu o piatra, dar sa ai noroc sa fie rahatel de casalot, te-ai pricopsit, asa cum s-a intamplat cu un englez care s-a trezit peste noapte cu vreo suta de mii de lire mai bogat. Inchid paranteza. Mai iau o lumanare de pe raft si o duc instinctiv spre nari. Respir adanc parfumul si deodata in memorie se ivesc niste amintiri uitate - tabara de vara organizata de un ziar din Chisinau. Eram in floarea adolescentei atunci, cu urmele ei lasate inadins pe fata mea.

Rasfoiam reviste si imi imaginam ca am tenul perfect al actritei Halle Berry, corpul Claudiei Schiffer, bustul Monicai Bellucci, succesul Angelinei Jolie si cumva, prin nu stiu ce minune il avem ca iubit pe Keanu Reeves, pe atunci actorul meu preferat. Urmarisem vreo doua filme cu el si credeam ca sunt indragostita si nimc si nimeni n-ar fi tradat acea dragoste dintre noi. Zau ca asa a fost, pana nu mi s-a pus cu tronc unul dintre colegii de la tabara. Am cochetat din priviri cu baiatul si mi-a furat si un pupic sub o cascada de la Tipova (R. Moldova), unde organizatorii ne-au dus in excursie. Mirosul acela, racoros, umed si revigorant al cascadei, amestecat cu miros de muschi si brad imi aduce o stare de bine si liniste. In mijlocul naturii, unde sunetul apei in cadere iti alina auzul, parfumul racoritor iti mangaie plamanii, iar privelistea de un verde crud si albastru turcuaz iti clateste privirea dandu-ti confortul unei regasiri cu Eu-l pierdut printre blocuri si copaci din beton.
Cascada are debitul unui raulet, este mica si poate incomparabila ca marime, cu cascade cunoscute, insa locul istoric plin de natura te impresioneaza din primele momente.


La Tipova, pe malul stancos al Nistrului (cca. 100 km nord de Chisinau) se gaseste cea mai mare manastire rupestra ortodoxa din Moldova.
Se spune ca in aceasta manastire domnitorul Moldovei Stefan cel Mare s-a cununat cu sotia sa Maria Voichita, iar o alta legenda afirma ca printre aceste stanci si-a petrecut ultimii ani din viata poetul mitologic Orfeu, care este inmormantat in nisa unei cascade din defileu.(mai multe informatii gasiti la laspalmas.md)

Revenind la Chisinau, din bucatica aceea de paradis, plina de energie pozitiva, m-am regasit. Si pentru ca mi-a furat un pupic n-am acceptat invitatia la dans din ultima seara, cea de adio. Si nici un pupic sfios, pe obraz, la despartire nu i-am dat, doar o mana calda si un drum bun. Nu trebuia sa ma fure:))

Keanu Reeves a ramas in urma saracu', a imbatranit, iar amintirea acelui coleg s-a destramat in trecut. Ce a mai ramas din amintirea taberei este aroma parfumului ce-l purtam atunci. Nu-mi amintesc care era, oricum, probabil, unul nu foarte scump, dar cu un miros foarte puternic. Mama il primise in dar de la cineva care se reintorsese de la Bucuresti. Am avut multe momente in care as fi vrut sa-mi amintesc mirosul acelui parfum pe care il foloseam si eu si mama, insa nimic nu mi-a reamintit decat aceasta lumanare din supermarket. Pe ambalaj scria ca are aroma de ciocolata si cedru. Ciudat e ca parfumurile cu miros de ciocolata, imi aduc un disconfort olfactiv, insa nu si acea combinatie de ciocolata cu cedru din acel parfum, amestecate cu gust, astfel incat amintirea sa nu dispara.

Si uite cum un simplu miros, pe care-l credeai uitat, iti deschide o usa spre niste momente care iti danseaza pe ritmuri de vesele amintiri. O aroma iti aminteste de o alta aroma, aroma unor locuri minunate de Acasa.

Sa revenim, ce are in comun KR si cascada sus-numita? Pe mine evident. Si pe el si pe ea i-am iubit la fel si poate ca, inca ii mai iubesc.

La Mirela Pete gasiti mai multe povesti cu parfum de cascada.

Saturday, November 30, 2013

Satisfactie BlogArtistica "romantica"

Stau si ma uit ca ala la poarta noua (nu zic ca cine, ca nu-mi place sa ma autointitulez Diva) si nu stiu de unde sa incep si cu ce sa termin. S-a trezit in  mine, asa un apetit de schimbare, ca nici eu nu ma mai recunosc cand ma uit in oglinda. Job-schimbat, locuinta-schimbata, tunsoare-schimbata, sprancene-schimbate, unghii-schimbate (mi s-a pus pata pe unghii negre), sunculite-schimbate (dar in nici un caz in minus). Mai ramane barbatu' meu, da pe el nu vreau sa-l schimb ca-mi place asa cum e. Ei, poate ca, ar fi minunat daca as putea sa impart cu el sunculitele mele, dar in rest e barbatul perfect si nu zic asta doar pentru ca stiu ca el citeste toate prostiile pe care eu le scriu.

M-am trezit intr-o dimineata ca vreau sa schimb fata blogului, adica daca renovez exteriorul, hai sa renovez si interiorul casei nu? Si de unde sa incep schimbarea? Pai ziceti daca va pricepeti, ca eu sunt tufa in materie de programare, IT, HTML & Co. Mie trebuie sa-mi arati cu degetul unde trebuie sa pun Login-ul si parola, unde sa apas click, etc. Am retinut deja cum sa dau cautari pe google, dar partea proasta e ca, daca si gasesc ceva informatie nu stiu s-o aplic. Uite asa m-am pomenit cu interfata blogului schimbata pe jumatate. Sa revin la vechea fata, devine problema cu logaritme pentru mine, ca nu m-a dus capul sa fac o copie sablonului care l-am avut. Si cum eu n-am prieteni IT-isti si priceputi in programare, n-are cine sa-mi dea o mana de ajutor, iar cei priceputi, dar neprieteni cu mine nu-ti fac nimic de pomana.

Asa ca m-am multumit cu ce mi-a dat domnul blogger.com si goagalul si am pornit la schimbari. M-am impiedicat rau de tot, aseara, de un Template (daca ma intrebi ce-i ala nu stiu, citez doar denumirea). Il instalez si imi dau seama ca are multe chestii care mie nu-mi trebuiesc sau nu-mi plac. Cum sa le sterg?

Il astept pe omul meu de la serviciu. Si in loc sa-l asez la masa cu mancare calda, asa cum s-ar parea normal, sa-i pun un pahar de vin in mana si sa incepem a ne uita unul la altul ca o porumbita si un porumboi si sa-l intreb ce-ai facut azi iubire? si el sa-mi raspunda cu ochi indragostiti pana peste gene, mi-a fost tare dor de tine iubire!, eu mi-l las nemancat si-l pun sa ma satisfaca BlogArtistic. Stii ce satisfactie am cand imi rezolva problemele tehnice cu leptopul, internetul si blogul? Oho. Ar vrea el, poate, ca satisfactia asta sa urmeze alt curs, ar sta si nemancat, da uite ca inghite in sec, isi pune pofta in cui si se apuca sa-mi rezolve nevoia de schimbarea a fetei blogului. Cum-necum nevestei-si i s-o trezit apetitul de facut schimbari. Si n-are cum s-o refuze cand nevasta se uita fix in ochii lui cu privire de puss in boots. Si minunat ar fi, daca el s-ar fi specializat in domeniul asta, insa el, spre deosebire de mine, are rabdare sa citeasca, sa testeze si sa invete si mai ales sa ma tachineze cu "goagalul tau e plin de tutoriale cum sa-ti rezolvi diverse probleme tehnice, da tie iti place sa-ti dea de-a gata".

Pana la urma i-am dat pace, ca se facuse tarziu si am lasat treaba cu blogul neterminata, pe cand om avea mai mult timp de buchisit hieroglife in HTML.

Intrebare intrebatoare si sa nu ziceti ca-i usoara, ca nu-i deloc usoara pentru mine. Cum fac ca la comentarii sa am chestia ai cu Replay, adica sa pot raspunde oricarui comentariu, iar comentariu meu sa apara exact sub comentariu caruia ii raspund. Uite bomba, dar ce sa fac, la radacina sunt mai blonduta asa.

Fac si eu ca in bancurile alea:

Client:
- Nu pot sa intru pe internet.
Suport tehnic:
- Ati folosit parola corecta?
Client:
- Da, sigur. Am vazut-o la colegul meu.
Suport tehnic:
- Puteti sa-mi spuneti ce parola ati folosit?
Client:
- Sase stelute.
.....................

Calculatorul ii spune stapanului: 'Stapane, am avut un cosmar!' 
Stapanul: 'Termina cu prostiile, tu nu visezi!'

Calculatorul: 'Ba da stapane dormeam eu, visam 0 1 0 1 1 1 0 si, dintr-o data, 2
......................

Moare un programator, pasionat de jocuri, si ajunge in Iad. Dupa o saptamana, Satana Il suna pe Dumnezeu:

- Doamne, ce nebun mi-ai trimis?! A distrus toate cazanele, a ucis toti dracii, alearga prin tot Iadul si striga in gura mare: “Unde-i iesirea spre nivelul 2?!

Va doresc un Happy Weekend minunat!


Friday, November 29, 2013

Monument al virginitatii

Azi, intr-o sesiune de citit informatii pe site-urile de stiri, un titlu imi atrage privirea "Vrem sa facem un monument al virginitatii...".

Serios? Ca sa ce? imi pun intrebarile si dau click pe pagina, cu un zambet in coltul gurii. No, si incep sa citesc. Pe scurt, e vorba de o asociatie baptista care, cica, vrea sa construiasca un monument al virginitatii si castitatii si tot odata sa faca si o campanie in scoli, despre beneficiile abstinentii sexuale pana la casatorie. Cica, nu conteaza ce s-a intamplat pana acum, dar de acum incolo este bine sa se pastreze curati pana la casatorie.

Campania ca campania (cacofonie intentionata), informarea e buna, nu zic, dar cu monumentul ce sa faceti bre, oameni, cand copiii astia din clasele gimnaziale, sparg internetul cu poze cat mai deocheate si lascive. Ei stiu putine, dar vor sa fie la moda si atunci, daca generatia internet, nu are habar de monumentele istorice pe care unii profesori se chinuie sa le predea la cursurile obligatorii, voi credeti ca un monument din asta ar schimba cifrele de 2 si 0 alaturate, adica 20 la suta dintre copiii din R.Moldova sa nu se mai nasca in afara casatoriei?

In loc de campanii din astea si monumente si floricele si fluturasi si povesti cu zane, ati face o campanie de informare privind metodele de protectie si riscurile pe care le poate provoca sexul neprotejat si precoce. In loc sa veniti voi cu carti despre cat de frumoasa este viata de dincolo, mai bine ati veni cu exemple care sa arate cat "minunata" e viata de pana la de dincolo.
Apropo, ma intreb, cum ar trebui sa arate acest monument al virginitatii? Am niste idei, dar toate imi dau cu virgula. Imi si imaginez poze peste poze, postate pe site-urile de socializare, cu "vestitul" monument.

Nu cunosc, sa existe in scoli, materia de Educatie sexuala. Cand eram pe bancile scolii, imi amintesc, ca la lectiile de biologie, cand am trecut la tema corpul uman, profa, foarte jenata, ne citea din carte, denumirile stiintifice, fara sa ne spuna ce inseamna, cum si de ce nu trebuie sau trebuie anumite lucruri. Se facea rosie ca racul si schimba subiectul, zicand ca asta aveti de citit pentru acasa.

Noi, elevi rusinosi, ca asa am fost educati, nu puneam mai multe intrebari si asa s-au pomenit vreo doua eleve de clasa a 8 cu o sarcina nedorita si marcate pe viata. Curiozitatea le-a schimbat viata, dar nici unul dintre invatatori si nici macar parintii nu si-au asumat responsabilitatea ca ei sunt vinovati de ceea ce s-a intamplat. Bietele copile, au papat, cel mult bataie si au ramas sa creasca copii, pe care unele i-au lasat de izbeliste, sa creasca singuri. Si acesti copii neinformati, ajung sa faca aceleasi greseli ca si parintii lor.

Cine se face responsabil de toata situatia cu copii deveniti parinti prea devreme, cu copii abandonati, cu familii distruse? Totul porneste de la educatia pe care o primim de acasa si de la scoala.

Daca vii in scoala, si faci o ora despre de ce e bine sa ramaii virgin pana la casatorie, cel mult, tinerii o sa-ti rada in nas si n-o sa te bage in seama. Pentru tinerii din ziua de azi, trebuie facuta o alta abordare, sa le captezi atentia, sa-i atragi la discutii, sa le pui in fata probleme de nerezolvat ca sa le rezolve ei, nu cu povesti frumoase cu zane si printese si mai nou cu monumente. Astea nu rezolva problema existenta.


Wednesday, November 27, 2013

Cum am ajuns in India!

Am ajuns in India! Da. Va zic imediat si cum.


In momentul in care primesti o oferta de job, pe care o consideri mai buna decat cea pe care o ai, esti hotarat sa schimbi multe. Daca esti nevoit sa-ti schimbi locuinta, o faci, in speranta ca asta nu te va afecta prea mult.
Dar te afecteaza. Lasi in urma niste locuri pe care le cunosti ca palma mainii drepte, renunti la confortul unui camin cunoscut, la cunostintele pe care ti le-ai facut in zona si te muti in alta parte a unui oras imens. Schimbarile nu sunt usoare, mai ales cand descoperi ca, desi locuiesti in acelasi oras, locul e absolut diferit.

Londra. Londra e orasul cameleon. Am mai povestit eu despre Londra. Insa orasul asta pe care-l descoper acum mi-e total necunoscut.

Am locuit ceva timp in sud, in afara Londrei, apoi intr-o suburbie a Londrei din Surrey. Aceasta din urma mi-a ramas aproape de suflet. E o zona in care bogatii, atat ai Angliei cat si ai lumii, si-au trecut resedinta sau domiciliul pe cutia postala, printre care Eric Clapton, Mick Jagger (Rolling Stones), actorul Michael Caine, Roman Ambramovich si altii. La ceas de seara, intr-un restaurant, i-am vazut de aproape si pe Angelina Jolie si Brad Pitt. Nu stiu daca locuiesc in zona sau erau in trecere cu treburi, insa mi s-au parut niste oameni atat de simpli si obisnuiti. Nimic nu ar fi tradat vedetismul lor. Oamenii nu s-au inghesuit sa-i deranjeze cerandu-le autografe si poze. Nici ospatarii nu au schitat vreun gest deplasat. Eu m-am facut mica in scaunul meu si i-am urmarit din umbra. Sunt atat de diferiti ca mentalitate, fata de romani, incat nu exista comparatie.
Surrey e o zona foarte frumoasa, amenajata si bine organizata. Te simti placut si treci neobservat prin multime, pentru ca aproape nimeni nu iese in evidenta, nu-si arata opulent banii pe care ii are.
O singura chestie e mai nasoala aici, transportul public e foarte putin, poate si din cauza ca majoritatea au masini in garaj si nu una-doua.
E adevarat ca aici te simti un soricel mic, mai ales cand, in drum spre serviciu treci pe langa imensele proprietati private si mai tragi cu ochiul peste gard, dar asta-i viata. Nu toti ne nastem egali.

Si revenind la schimbarea pe care am facut-o, m-am mutat in vestul Londrei. De la Sud-Vest la Vest. N-ai zice ca e o asa mare distanta, e vorba de o jumate de ora-o ora de mers cu masina, dar diferenta culturala e ca intre cer si pamant.

Zicea cineva ca in momentul in care aterizezi pe Heathrow Airport (HA), aterizezi in India de fapt si nu in capitala Marii Britanii. N-am dat crezare, desi la iesirea din aeroport tenurile creole ale celor pe care ii intalnesti te duc cu gandul la acea tara asiatica. Te gandesti, totusi, ca HA e un aeroport international si de ce sa nu intalnesti tot felul de oameni din diferite rase.
Ei cam asta am gasit eu in vestul Londrei. Nu un oras britanic ci o Indie.

Mi-a fost foarte greu sa gasesc o casa de inchiriat care sa-mi placa. Majoritatea celor care dau in chirie camere sunt indieni, pakistanezi, din Sri-Lanka(srilankezi sau cum sa le zic?), rusi, negri. In foarte multe case e o mizerie de nedescris, iar mirosul mancarii indiene e imbibat si in covorasul de la intrare.
Cu greu am gasit o camera dubla care sa ma multumeasca cat de cat. Tot intr-o familie de indieni, dar cel putin mirosul nu e persistent si chiar aproape inexistent. Sunt inca in renovari, poate de aceea. Oricum, nici aici nu pot sa zic ca ma simt in largul meu. Zona e numita "Little India", deci unica pata de culoare mai deschisa, de prin zona, sunt eu. Si credeti-ma, nu-mi place sa ies in evidenta chiar atat de tare.

Duminica am mers la supermarket sa cumparam ceva de halit. Am pornit GPS-ul si am purces in cautarea supermarketului. Cica nu-i mult, doar vreo 4 km. Dar cand am dat de drumuri inchise am tot ocolit de s-au facut vreo 10 km. La un moment dat n-am mai avut cum sa ocolim si am intrat pe un drum plin de lume. Lume colorata, lume vesela. Foarte multi dintre barbati purtau un fel de turbane portocalii. Dansau, mancau in mijlocul drumului. La un moment dat am intalnit un convoi, de am crezut, prima data, ca e un convoi mortuar, apoi am crezut ca-i nunta. N-am nimerit-o de nici un fel.

Ii zic omului meu:
- Esti sigur ca e Londra? Nu ne-am teleportat in India cumva?
Ma uitam uimita in jur si nu intelegeam ce se intampla. Au inceput sa ne abordeze o gramada de indivizi. Ne bateau in geam si incercau sa ne ofere produse alimentare. Le faceam din deget ca nu multumesc, ei insistau. Intr-un final am deschis geamul si m-am pomenit cu mainile ocupate cu farfurii de unica folosinta in care se afla mancare indiana, le-am pus pe bord pentru ca altii insistau sa ne dea pahare cu ciocolata calda, mere, banane, portocale, pachete cu mancare. Oamenii, vazand ca nu am cum sa le mai tin, le puneau pe genunchii mei, apoi pe jos la picioare. La inceput am crezut ca ei le vand, dupa care am inteles ca ei le dau, cum ar veni la noi, de pomana. M-au umplut de detoate, ce rost mai avea sa mergem la supermarket. Am trecut totusi de multime, am iesit pe o straduta mai libera si inainte sa intram la supermarket un tanar impartea cutii de 7up. Le scotea din buzunar si le dadea soferilor. Am ramas uimita de aceasta traditie. Atunci sotul si-a facut curaj si l-a intrebat ce se intampla. Cu un accent profund indian i s-a raspuns ca e o sarbatoare a lui Dumnezeu sau ceva de genul.

Am gustat din toate ce ni s-a oferit, cu retinere. Nu-s obisnuita sa mananc orice mi se ofera pe strada. Am gustat doar ca sa vad ce gust au. Recunosc n-am ramas deloc incantata de sosurile prea dulci or prea iuti care insoteau mancarea. Poate nu-s obisnuita. Eu mi-s asa mai de la tara, mancarea trebuie sa fie sarata si dulciurile dulci. Dar am zis bogdaproste si sa fie primit. Pe romaneste, ca in indiana de unde sa stiu eu cum se zice.

Si uite asa, de vreo saptamana-doua incerc sa ma obisnuiesc sa locuiesc in India. Nu stiu daca voi zabovi mult prin imprejurimi, dar incerc sa ma bucur de tot ce mi se ofera. Asa o sa incep sa cunosc si alte natii.

 सभी का सबसे अच्छा!
P.S. Ar vrea sa insemne Toate cele bune, dar nu stiu daca e asa si daca n-am scris vreo injuratura. Ahaha.

P.P.S Pozele nu-s facute de mine, dar ilustreaza foarte bine ce am vazut acolo. Eu m-am pornit la supermarket nu la parada, deci aparatul foto a ramas acasa si telefoanele, ca de obicei, cu bateria descarcata, aproape de tot. Din mine fotograf ca un popa tuns:))

Tuesday, November 26, 2013

La ceas aniversar

Am deschis ochii, dar vroiam sa mai dorm. Telefonul, insa, suna desteptarea si trebuia sa ma ridic din pat. In dreapta mea, de sub plapuma, se iveste un chip femenin si dragalas. Ridic din spranceana si ii zambesc.
- E timpul nu-i asa?
Ea se freaca la ochi. Si ea ar vrea sa mai doarma. Noaptea a fost prea scurta. Mai ales pentru o noapte a burlacitelor. Ea, prietena cea mai buna a ramas la mine sa ma pregateasca moral pentru ce urma.
Ne-am spalat pe ochi ca sa ne trezim si a inceput forfota. Aranjarea parului 15 min: onduleuri cu placa, apoi o coronita cu o floare mare. Machiaj natural 10 min: fond de ten, blush in obraz, o linie fina la coada ochiului si un pic de rimel. Tinuta 5 min: o rochie simpla, alba, medie si pantofi.

Tadaaammm. Sunt gata. Acte, poseta, calca costumul viitorului sot, ca de, ne mutaseram impreuna. Apare si domnul, viitor sot, cu ochii rosii. La el, noaptea burlacilor s-a intins pana spre dimineata, cred. A dormit la prietenul care locuieste mai jos cu un etaj. Eram studenti si locuiam in camin, deci, stiu sigur unde a dormit ;)).
Il imping in baie si il indemn sa se grabeasca. Caminul s-a trezit devreme in acea zi. Ca niciodata. Cu catel si toate rubedeniile de prin camin (catelusa caminului - Titi si jumatate dintre locuitorii caminului eram rude, fini, cumatri, nasi) am coborat scarile in graba si am iesit afara.
Afara o ploaie maruntica de noiembrie imi punea in pericol buclele. Noroc ca fixativul rezista si pe ploaie si pe vand, vorba reclamei. Doar doua masini la scara. Nu incapem asa ca cei doi soferi-prieteni-rubedenii fac doua ture pana la primarie. Cu prima tura a mers mirele, cu a doua mireasa si fetele. Ne intalnim afara, in fata primariei si o doamana de serviciu ne arata  intrarea. Sotul, pardon, viiitorul sot ma lasa sa intru eu prima. E un gentleman. Nu s-a schimbat.
Fluturasi in stomac, ne furam priviri emotionate pe sub gene si zambim complice in coltul gurii. Emotii mari. Cum-necum, era un pas important pentru noi.
Doamna ne priveste intens.
- Mai copii, voi sigur aveti 18 ani? N-ati fugit cumva de acasa?
Noi ne uitam unul la altul si zambim.
- Am plecat de la 15, dar nu impreuna ci la Liceu. Acum insa am intrat deja in Club 25.
Doamna face vreo doua glume ca sa ne destinda, cred ca a observat ca eram cam incordati si ne pune marea intrebare.
El raspunde clar si raspicat cu un Da.
Eu ma uit la el, ii fac din sprancene, rad si zic un Da mai moale, incat domna ma mai intreaba odata. Raspund clar Da. I-am promis ca o sa-i dau emotii. Urmeaza felicitari, sampanie, la iesirea din cladire orez, petale si artificii. Facem un pic de mizerie pe acolo, ii dam 10 lei femeii de serviciu ca sa fie intelegatoare, facem cateva poze de grup si ne reintoarcem in camin, el cu un ditamai certificatul in mana si eu cu ditamai buchetele de crizanteme in mana.
Era intr-o zi de vineri, deci toata lumea a purces la munca, macar pe jumatatea de zi ramasa.
Seara, trebuia marcata, asa ca am ales sa facem petrecerea in camin. Ce restaurant, ce mancare sofisticata? Doua mese in bucataria caminului si in camera, carne la gratar, carne la ceaun cu varza si cartofi, placinte, sarmale si ceva aperitive.
A fost o distractie de nedescris. Doua zile a tinut. Am fost trecuta pragul casei, in camera de camin, am aruncat buchetul ca mai stateau, la coada, fetele sa se marite. Nu cu al meu, cu ai lor. S-a strans si darul. Cam de-un cuptor cu microunde. Asa s-a cerut dintre nuntasi. Unii mai invidiosi ne-au parat administratorului, care, om intelegator, ne-a felicitat si a zis sa nu se mai repete. Normal ca petrecerea dupa cununia civila n-o sa se mai repete. Alta petrecere cu alta ocazie nu-i deloc exclusa.

Duminica dimineata, cu mic cu mare, dar fara catel, am mers la Bucuresti sa ne exercitam dreptul de vot. 40 de insi, cu ochii rosii de nesomn si petrecareala au pus stampila pe buletinul de vot. Eram cetateni responsabili, chiar daca am ramas dezamagiti de ce a urmat, ce mai conteaza. Evenimentul ce a precedat alegerile a fost cel onorat.

 In acest moment al aniversarii cuplului pe care l-am format oficial in urma cu cativa ani, ma simt mai fericita ca oricand. Si cand zic oficial ma refer la certificat de casatorie, primarie, felicitari, "de astazi sunteti doamna si domnul...", tot tacamul adica. Cand zic fericita, fericita zic.

Nu stiu daca vom iesi, astazi, undeva, sa marcam momentul, insa pentru orice eventualitate, la loc racoros, sta o sticla de vin rosu.

Tu poti!

Ieri vorbeam despre tranzitie, perioadele de tranzitie pe care le traverseaza oricare dintre noi, nu doar eu. Sa fie clar. Perioadele astea inseamna, de fapt, ca te indrepti spre ceva necunoscut, trecand printr-o perioada de acomodare. In mod normal, acel necunoscut, ar trebui sa-ti aduca ceva nou, benefic si frumos in viata ta. Nu inseamna ca asa va fi si totusi tindem spre acea schimbare. Fie ca schimbi job-ul, fie ca schimbi statutul social, fie ca schimbi orice altceva, e musai sa te aventurezi printr-o perioada de tranzitie, care poate fi grea sau usoara.

Nu am contestat niciodata faptul ca atunci cand traversezi o astfel de perioada, oricat de grea n-ar fi, devine mai usor de trecut daca ai langa tine, cel putin, o persoana, pe umarul careia poti sa-ti odihnesti capul. Uneori, doua-trei cuvinte sunt de ajuns sa-ti dea forta sa te ridici si sa mergi mai departe: "Sunt cu tine", "Te sustin", "esti puternic", "poti". Te imbarbateaza. Sau o strangere de mana, o imbratisare, un zambet, devin o mangaiere a ranilor in lupta ta catre schimbare.

Un sot sau o sotie intelegatoare, o mama si/sau un tata iubitor, un copil, un prieten, chiar si un necunoscut iti poate alina suferinta. Trebuie doar sa ceri ajutor, daca ai nevoie si sa fii receptiv atunci cand ti se ofera. Dar te poti baza si pe tine, daca n-ai alta alegere. Suntem mai puternici decat credem, mai rezistenti decat ne stim. Cazi si te ridici, la fel ca atunci cand prunc fiind, invatai sa mergi. Prima cazatura nu te-a oprit sa inveti sa mergi. Asa se intampla de-a lungul intregii vieti, mereu invatam sa mergem din nou.

Schimbarile sunt intodeauna benefice, chiar daca noi le percepem diferit, uneori. Sunt benefice si necesare. Daca nu esti multumit de o situatie din viata ta, schimb-o, nu te complace in rutina, in confortul ca ceea ce te inconjoara deja stii si ca e bine asa cum e.
Fii mai bun. Asta imi zic si eu zi de zi. Ce-mi reuseste e alta poveste, pentru o alta fila de jurnal.
Si totusi, haideti sa fim mai buni, din toate punctele de vedere.

Monday, November 25, 2013

Tranzitie

Incepuse o perioada de tranzitie si ca mai toate aceste perioade, devin uneori greu de suportat, mai ales cand nu stii exact ce-ti rezerva viitorul. De fapt, noi, niciodata nu stim exact, dar macar sa stim de unde sa apucam acel fir pe care vrem sa-l urmam prin intunericul ce-ti scoate ochii. Sa nu orbecaim, chiar fara un scop. Ideea de ati alege un scop si de al urma e buna, insa din moment ce mintea si sufletul tau e gol, alegerea unui scop devine problema principala in traversarea tranzitiei.

Scopul este bine conturat in minte, dar raman alte chestii de care depinzi si care iti intrerup firul pe care il tii, strans, in mana. Prin intunericul ce-ti invaluie fiinta, incerci sa cauti capatul rupt al firului. Nu poti urma aceasta cale fara a urma acel fir invizibil. Te apleci si pipai drumul pe care mergi. Dai de pietre si cioburi ascutite care iti sfasie mainile, dar continui sa cauti. Il gasesti, dupa lungi cautari si il urmezi.

In intunericul bezna vezi luminite ca niste stelute, mai mari si mai mici. Observi si un Luceafar pe care il numesti scopul tau. Pare mai aproape decat celelalte luminite si iti zici "Mai am putin, rezista...". Trebuie sa rezisti, desi ai talpile insangerate de atata drum. Nici pantofii n-au rezistat, cum de rezista talpile tale oare, fara pantofi in picioare? Esti obosita si flamanda. Gandul ca, mai ai putin si apoi te vei relaxa intr-o cada cu apa calda si parfumata te face sa mai rezisti.
Aproape, ajungi acolo unde iti propui. Ultima parte a drumului e al naibii de greu de parcurs. N-ai rabdare, oboseala te invaluie ca o plapuma calda si moale, ploaia incepe din senin. Rece. Te ustura ranile, dar continui. Tu trebuie sa ajungi acolo, la Luceafarul care te calauzeste.

Trebuie. Nu stii ce te asteapta, daca iti va placea ceea ce gasesti si ceea pentru care ai rabdat si indurat atatea iti va satisface vanitatea de a ajunge sus. Poate mai sus ca unii. Desi esti mai sus ca unii, esti, totusi, mai jos ca altii. Vanitate, durere, chinuri, scopuri... Trebuie.

Nu stii, dar trebuie. Prea mult trebuie.
In perioada de tranzitie te simti fericita, pentru ca tu crezi ca dupa, urmeaza intr-adevar fericirea la care visezi, dar nimeni nu-ti garanteaza aceasta fericire si mai ales nimeni nu-ti poate spune cand se va termina perioada de tranzitie. Poate ca niciodata.


Friday, November 22, 2013

Reflexia relaxarii

E sfarsit de saptamana, asteptat de fiecare dintre noi. Nu cred ca exista persoana angajata 8 to 5, care sa nu se bucure de ziua de vineri.
Dupa-amiaza zilei de vineri este poate cea mai asteptata perioada, praznuita in fiecare saptamana. Omul nu se mai gandeste la trezitul de dimineata din ziua urmatoare, la orele plictisitoare si poate obositoare de la serviciu, la seful trezit cu fata la cearsaf, la colegii si ei plictisiti. Omul, in dupa-amiaza zilei de vineri, revine la viata, face planuri pe termen lung despre viata, planuri pe termen scurt de distractie in weekend, isi descreteste fruntea la o intalnire cu prietenii, isi face curatenie in barlog, iese sa mai respire si aer de afara, ca cel din incapere e prea sufocant de griji si stres.

Vinerea seara e musai, ca fericirea si linistea sufleteasca, relaxarea si gandirea pozitiva sa se reflecte in lucrurile marunte pe care le face fiecare.

La reflexiile in oglinda de saptamana asta, imaginea de aici, am gasit-o cea mai potrivita. E reflexia relaxarii, dupa cateva saptamani tumultoase. Cel putin pentru mine.


Sa aveti un sfarsit de saptamana cat mai frumos.

Tuesday, November 5, 2013

Un an de...

Nici nu stiu cum sa incep postarea asta. Nici nu stiu cum s-o termin. Am implinit un an in blogosfera.


Primii pasi i-am facut in 6 noiembrie anul trecut. Mi-a trebuit o zi intreaga sa scriu o postare. De fapt am scris o postare ampla, insa dupa ce am publicat-o, m-am razgandit, am sters, am rescris, iar am sters si intr-un final am scris ceva simplu.

Aventura mea in blogosfera a inceput din plictiseala. Nu din dorinta de comunicare, nu pentru ca as fi vrut sa fac bani, nu pentru ca as fi stiut exact ce vroiam. Nici acum nu stiu.

Ca in aproape toate evenimentele care ti se intampla, cuiva ai a multumi. Elly a fost prima persoana din blogosfera, care m-a contactat, m-a facut sa ma simt bine, cuiva ii pasa ca exist si eu acolo. N-o cunosteam, nu ma cunostea. Ne-am cunoscut prin intermediul scrisului.
Ma inclin Elly.


Mirela este o persoana fascinanta, plina de inspiratie si talent. Mereu are cele mai placute cuvinte de apreciere pe care le-am savurat de foarte multe ori.
Multumesc atat de mult!


Am multor bloggeri a multumi si o sa o fac in alte posturi preluand cumva ideea de la Adelina.
Dar si sotului care mereu ma impinge de la spate "scrie, scrie, scrie..." si eu scriu. Ca-mi iese, ca nu, el oricum ma pupa si-mi zice "Am cea mai frumoasa nevasta!" Nu stiu ce legatura are frumusetea cu scrisul, dar am zis sa nu intru in detalii.

Un an de pareri insirate in online, un an de comunicare in blogosfera, un an plin de vise adunate in postari, un an de libertate in ganduri. Un an si la multi ani!
Si pentru ca e o aniversare placuta am hotarat sa fac o schimbare. Promit ca o sa va arat si voua.

Va imbratisez si va multumesc ca imi sunteti alaturi!

Monday, November 4, 2013

Tentatii

Cu varful degetelor mainii drepte a atins usor apa. Era calda, perfecta chiar. A lasat sa cada prosopul si si-a cufundat un picior in cada. Apoi celalalt. S-a lasa usor, lasand apa sa-i mangaie pielea trandafirie. A ramas pe ganduri, cufundata pana la barbie in apa.

Din camera de alaturi auzea o melodie linistita, melancolica, care o tulbura. Song from a Secret Garden asculta atunci cand sufletul zbuciumat nu-i lasa nici o cale alternativa. Mirosul de vanilie si ciocolata al lumanarilor parfumate de pe marginea cazii o faceau sa viseze. O amintire ii scoase un zambet trist.

Lucy a inchis ochii si s-a lasat purtata de ganduri. Apoi i-a deschis. S-a hotarat. A intins mana slaba si tremuranda spre o lumanare. A ridicat-o, lasand la vedere un obiect sclipitor. Spera sa nu-l foloseasca niciodata. N-a rezistat, insa, tentatiei. Privea fix, in tavan. Simti o ameteala si o usoara ceata ce ii lua in stapanire ochii.


.............

Se simti invaluita placut in matase. Era prea obosita ca sa-si aminteasca cand isi cumparase cearsafuri rosii. I se paru ca e racoare si ridica mana sa-si traga plapuma peste ea. Un fir rosu de matase il vazu agatat de incheietura mainii stangi, fir cei curgea spre cot. Cu cealalta mana incerca sa traga firul, dar observa ca si cealalta se incalci in firele de matase rosie ale cearsafului. Inima ii zvacni. Se simti prinsa ca intr-o plasa. Se zbatu, dar simti ca se ineaca. Cu o ultima fortare incerca sa rupa firele, vroia sa se elibereze. Dar era prea vlaguita.
- Andrei! Andrei! Nu raspunse nimeni.
Aluneca usor sub panza rosie ce o acoperea toata. Privirea i se incetosa si mai mult. Se resemna si incerca sa adoarma.

.............

- Andrei! mai incerca Ea.
In acel moment il zari pe Andrei intrand. Ea ii zambi. El si-a intins mainile spre ea. A luat-o in brate, a iesit printr-o usa si au ajuns intr-un camp unde cresteau maci. O aseza in iarba si o saruta. O adiere de vant ii mangaie obrajii palizi si simti miros de vanilie si ciocolata. Simtindu-se in siguranta in mainile Lui, inchise ochii si adormi.

..............

Isi simti pleoapele ca de plumb, nu putu sa le ridice. Nici sa se miste nu putea. Era amortita. Auzi voci. Auzul si-l controla mai bine. Deslusi vocea lui Andrei.
- Ce motive ar avea sa faca asta?
- Secretul e al ei, nu al meu. O sa-si revina?
- Depinde de Ea, dar fizic e stabila...


P.S. Era timpul pentru o poveste parfumata
P.P.S. Mai multe despre Lucy si Andrei gasiti aici.

Saturday, November 2, 2013

Ca in filme

A inceput Happy Weekend-ul, iar acest lucru se simte chiar de dimineata. Dupa ce m-am ridicat din pat si m-am dus la baie, am inteles un lucru foarte important: 


Stiu ca arat "grozav" fara sa ma uit in oglinda si mai ales de dimineata. Ochii nu sunt deloc incercanati, arata exact ca in filmele americane, proaspat machiati si rimelati.  Parul nu este deloc ciufulit, arata exact ca iesita de la salon. Si kilogramele dobandite in ultima vreme nici nu se vad atunci cand atarna peste haine. De fapt eu nu m-am ingrasat, e un complot impotriva mea:

Intr-o zi ma intalnesc cu o prietena pe care n-am mai vazut-o de mult.
Ea imi zice:
- Fata, ce te-ai ingrasat!
- Sa ma fi vazut acum 2 luni, eram si mai grasa. Aratam asa, ca tine!


Si pentru ca NU m-am ingrasat, mi-am zis ca imi pot permite o prajitura, doua, trei...


- Draga mea, ma iubesti?
- Sigur ca da.
- Si, daca te-am inselat, ma ierti?
- Bineinteles. Mortilor li se iarta totul.

Dimineata a inceput delicios, sper ca si restul zilei va fi la fel.
Voua va doresc un weekend minunat!

Thursday, October 31, 2013

Buhuhu moldov'nesc!

Tanti Anuța are fata plecată la Etalia, iar ea are grijă de nepoți. Doi. O fată și un băiat. Nepoții au fost de două ori la maică-sa în Italia, odată în toamnă și altădată în vacanța de vară.
Revenind în Moldova, nepoții, au adus cu ei, "nenorocitele" de obiceiuri străine. De doi ani încoace, tanti Anuța, în prezent pensionară, împreună cu nepoții se pregătesc de sărbătoarea dracului, cum îi spune ea.

Sursa

-Și fași mătușî Ani?

-Dracu' m-o pus sî-i fac statui din tăbac (dovleac).  Cicî vini Holovinul, șini o mai și șî ista, dracu' sî-l ia. Andrușîcî (nepotul) ni-o rupt din grădinî șel mai mari bostan, cî el vre ca la Etalia. Tuț copchilu' mătii, dap eu fimei bătrânî sî-i fac tăbac cu gurî! Dam mai ghini plășinti cu tăbac, da dacî copchilu vre și-i căta a fași. 
Vre sî ni spărie lumea din sat, cicî. Da lumea, parcî nu-i ș-așa spărietî. Ba inoplaniteni (Extratereștri), ba Alcodida, ba cutremur de o zîs la Mesager cî o sî vinî unu di șel mare de 9, de o sî ni ingroapi di jii. Și iaca așă vini sfîrșîtu, cum o zâs Doamni iartâ-mî cî nu stiu cum îl cheamî. Da a mei mai vor șî tăbac cu ochi șî lum'nare, tăbășiț-aș chelea. Copchiii, ii văd șî vor, da multi vor ii.
Di parcî nu avem șî noi un sfânt Andrii pisti o lunî. Da iaca ii vor șî amu și atunși. Cî ii s-o diprins sî facî zăși sărbători pi an. Puturoși sî diprind di mititei, of...

Și uite așa se pregătește tanti  Ana de Halloween. 

Tuesday, October 29, 2013

Timpul isi imbratiseaza iubitele fara gingasie

Cea mai placuta senzatie este atunci cand soarele iti mangaie pleoapele si te indeamna sa te trezesti, iar cand deschizi ochii, privirea ta se intalneste cu o asemenea minunatie a naturii, puternic parfumata, asezata pe perna langa tine:


Pacat ca timpul, isi imbratiseaza iubitele fara gingasie, lasandu-le vlaguite, doar in amintire:


La Miercurea fara cuvinte cuvintele isi au rostul lor.

Sunday, October 27, 2013

Ca la moldoveni (IV)

Happy Weekend si are miros de crizanteme.


 Unii au iesit la un gratar, fiind foarte cald afara, altii prefera sa leneveasca  in pat, pana tarziu, iar altii inaugureaza noua fantana (put) facuta in curte.
Apropo, cine stie cum si in cat timp se face o fantana?
Cand aveam vreo 4 ani, ai mei au hotarat ca, o fantana in curte, n-ar fi deloc o idee proasta, asa ca n-au stat mult timp pe ganduri.
S-au adunat la claca, un sfert din populatia masculina vecina, iar gospodivele, vorba Irealiei  s-au gandit ca impreuna vor face mancare mai gustoasa. Asta in prima zi. Vinul a curs in pahare, harletele au sapat.
 A doua zi s-au mai rarit vecinii, iar intr-o saptamana s-au gandit, oamenii ce au mai ramas la sapat, ca, vinisorul din butoi e pe sfarsite si ar fi cazul sa termine si fantana. Vinisorul din butoi era pe sfarsit, dar nu din butoiul ala pentru oameni alesi. Doar v-am zis ca moldoveanul are mai multe butoaie cu vin. Asta s-a intamplat in urma cu mai mult de 20 de ani.

Timpul a trecut, iar oamenii continua sa-si faca fantani in curte. Si ca in orice domeniu, si la realizatul fantanilor exista o moda. V-am zis eu ca moldoveanul tine foarte mult de moda. Si cum sa nu tina, daca vecinul are si el nu. Trebuie sa aiba si el, pentru ca, in caz contrar, liniste in casa nu mai are. Sotia o sa-l faca cu "ou si cu otet", vorba aia, numai sa fie in rand cu lumea.

Deci, noua moda, in satele moldovenesti este sa faca fantani de mare adancime.
Timp de lucru - o zi, maxim doua, depinde de adancime.
Forta de lucru: o masina de forat, 2 - 3 oameni priceputi la manuirea uneltelor si consumabile, electricitate si apa pentru racirea motorului.

Cum va ziceam, 2-3 oameni care se ocupa cu sapatul fantanilor, vin la poarta gospodarului, dimineata devreme, dupa cum s-au inteles din timp, instaleaza masinaria pe locul unde se vrea fantana si foreaza pamantul pana la primul strat al panzei freatice aflata sub un strat sau doua de piatra.


Dupa instalarea utilajului urmeaza sfintirea locului, caci cum, moldovenii sunt tare credinciosi, acest aspect este unul foarte si foarte important. Locul este stropit cu apa sfintita, dar si ficatii unor privitori e musai sa fie racoriti cu vin proaspat, din aceasta toamna. 2-3 oameni lucreaza si alti 2-3 stau pe margine si privesc, mai inchina cate un pahar, 2, 3,.. mai spun o gluma. Unul pleaca, vine altul sa vada cum se face fantana, hotarandu-se daca sa faca si el sau nu. "Poate la primavara!" si inchina un paharel pentru viitoarea fantana. Pana in seara, toti vecinii trec prin curte. Si cei de  vin mai des si cei de vin o data pe an. Toti lauda masinaria si inchina pentru ca fantana sa aiba un debit mare de apa si mult vin in butoi.


Indivizii cu masinaria minune, anunta din timp in timp cati metri s-au sapat, cand s-a ajuns la un strat de piatra, apoi la al doilea si la al treilea. Cand s-a ajuns la primul strat de piatra se scoate teava ce perforeaza pamantul, se introduc niste tevi din beton care reprezinta peretii viitoarei fantani, apoi se reintroduce teava ce perforeaza piatra si se continua lucrarea.

Mai pe seara, "specialistii", anunta ca fantana este gata, isi strang ustensilele, cer banii pentru munca si pleca, fara sa dea vreo garantie a debitului de apa sau daca intr-adevar s-a ajuns la apa. Se merge pe incredere, care pana acum n-a fost inselata. Si nu-s putini cei care au fantani din astea. Doar ca se mai merge si pe noroc, daca ai noroc, dai de o comoara in adancuri, adica dai de un debit mare de apa. Cei mai putini norocosi se multumesc si cu un debit de o tona de apa pe ora.

Dupa acest proces, urmeaza cateva zile de curatare a fantanii. Se instaleaza o popma de mare adancime si din timp in timp se scoate toata apa care s-a adunat. La inceput apa contine mult lut si nisip. Se curata pietrele si se desfunda izvoarele si dupa aceasta se instaleaza un robinet si gata, omul se poate lauda ca e in rand cu lumea. Pentru el urmeaza cateva zile mai linistite, pana sotia gaseste alta moda sa fie implementata prin curtea ei:
-Am auzit ca tanti Aurica s-o facut wc in casa...
-Fimei hai, ce-ti trebu' tie wc in casa, n-ai in fundu' gradinii?
-Si daca am ce? Si ai cu mini daca eu vreu? La iarna nu vreu sa-ni inghete apa in wc-ul sela din fundu' gradinii cum o inghetat iarna trecuta.
-Dap' tu ai vrut wc ca la oras.
-Halal gospodar. Numa paharu' stii sa tii in mana...of, cu sini m-am maritat...


Sa aveti o duminica linistita!

Thursday, October 24, 2013

Vechi si nou in acelasi tablou


Tablou realizat din margelute, de o doamna cu maini de aur. Prima data am crezut ca e doar brodat, insa era mai mult decat am crezut.
Era reflexia prezentului in timpuri apuse.

Tuesday, October 22, 2013

Imi dai si mie de-o cafea?

"Operatiune de amploare la Vama Leuseni... 28 de oameni au fost dusi la audieri...", stirea m-a trezit in aceasta dimineata, caci tata, mare iubitor de stiri la prima ora, a pornit televizorul cu volumul la maxim, iar peretii, grosi de 30 de cm, n-au facut fata sunetului puternic.

Am benoclat ochii imediat si mi-am urnit fundul lenes in living la televizor, sa vad stirea. Deodata, mi se pare ca, acolo, zaresc un chip care mi-a provocat la duel niste nervi, saptamana trecuta. Somnoroasa fiind am zis ca mi se pare, asa ca la stirile din ora urmatoare, cu cafeaua la bord si cu ochii clatiti cu apa rece, acelasi chip a trecut fantomatic prin fata camerelor, in timp ce se indrepta spre audieri. De data asta am vazut clar.
Un zambet multumit s-a ivit in coltul gurii. De obicei nu ma bucur de raul altuia, insa de data asta m-am simtit impacata cu mine si mi-am zis pentru a nu stiu cata oara ca Dumnezeu nu doarme, nu-i femeie si nici macar tigan.

Dar sa va zic de unde vine multumirea mea. Acum doua saptamani, am hotarat in 5 minute, sa mergem Acasa. Vroiam sa prindem toamna aia frumoasa, parfumata si colorata, nu pomi goi, polei si ceata. Cu masina, evident, desi tare as fi preferat avionul. Cand ai 300 de kg de bagaje, avionul pica din ecuatie.

Din cauza unei ploi torentiale, aproape am pierdut feribotul spre Calais. Am ajuns la limita aia de jumate de ora inainte de imbarcare, iar doamna, care ne-a verificat pasapoartele, s-a uitat urat la noi si ne-a aruncat si vreo doua vorbe cam reci. Acuma nu stiu, de la faptul ca am ajuns la limita, dar nu in intarziere sau de la faptul ca era 3 si jumatate noaptea si doamna ar fi vrut sa-si intinda picioarele pe vreo doua ore pana la urmatoarea cursa. La 7 dimineata luam Europa la roti, Franta, Belgia, Olanda, Germania (oh, Germania mi-as dori sa fie mai mica), Austria si oprire la un hotel de la intrarea in Ungaria. Dupa micul dejun din ziua urmatoare, am purces la drum. Emotiile le asteptam dupa ce treceam vama in Romania. Insa, surpriza, mare surpriza, am avut parte de un drum relaxant si placut. Spre deosebire de data trecuta.
Am ales alt drum, Arad-Timisoara (autostrada)-Craiova-Pitesti. Am facut o oprire la casuta noastra, iar peste doua zile am pornit spre Moldova. Pot afirma cu certitudine ca Romania s-a schimbat. Data trecut, adica in aprilie, va spuneam de gropile de la Barlad. Am constat cu surpriza. evident placuta, ca, cel putin, in centrul Barladului, drumul a fost reparat, iar pe marginea strazii, erau puse flori, crizanteme colorate. Mi s-a parut un oras curat si frumos, amenajat de un gospodar. Vin alegerile cumva?

Si, alta surpriza, grandioasa, vine la vama. Am planuit sa ajungem Acasa in Moldova, pe la 2 dupa-amiaza. Cel tarziu la 3. Ei bine la 4 inca ne aflam in vama, de 4 ore. No, si individul care era dus la DNA, in imaginile de la TV, ne-a intalnit cu zambetul pe buze in vama si ne-a declarat din prima ca urmeaza problemele.
- De ce? L-am intrebat.
- N-aveti cartea verde.
- Cartea verde o facem in vama, aici, pentru ca firma de sigurari nu face asigurare la masina, special pentru Moldova. Si n-ar fi prim data cand cumparam Cartea verde, de la buticurile din vama. Sunt vreo 5 la numar care presteaza astfel de servicii. De altfel, de ce ati permite sa fie deschise aici, daca n-am avea voie sa cumparam Cartea verde de aici?

A dat ochii peste cap, in semn ca, "da, stim povestea, dar ne vine alta idee". Si le-a venit.
- Trageti masina pe dreapta, pe coluarul rosu si asteptati.
Bun. Trec 10 minute, mai trec vreo 5. In asteptarea aia, timpul trece al naibii de greu. Apare nenea, insotit de un altul, amandoi zambitori si ne dau cate o foaie.
- Scriti acolo tot lucru' di-n masina, in detaliu. Tot am zis. Apoi vom verifica, daca gasim ceva ce nu-i pe foaie poate ca platiti si amenda. 
Poate? Imi arunc ochii pe foaie si acolo scria clar si raspicat sa declaram lucrurile supuse impozitarii, lucrurile interzise la vama. Dilema daca lucrurile personale sunt supuse impozitarii m-a adus in pragul izbucnirii mele nervoase. Noroc cu sotul, nervos, dar calm. A luat fraiele sa rezolve situatia. El e soferul. No, dar eu cand sunt nervoasa, ma implic, mai mult decat e cazul. 

Nenea de la vama s-a reintors. Il intreb de dilema mea.
- Sa enumer cate perechi de chiloti am si ce culori? Am multe, nu mi-ar ajunge doar foaia asta. Acelasi lucru si la ciorapi?
N-a raspuns din prima, insa ne-a dat de inteles ca ar fi bine sa-i dam "de-o cafea" ca sa scapam repede.
Si mie mi-a sarit tandara. Nesimtindu-ne in vreun fel vinovati, ce mama naibii, nu poti verifica masina si gata, n-am vrut sa-i dam nici de-o samanta, d-apoi de-o cafea. Dupa 3 ore de tergiversari, ne-am hotarat sa sunam un prieten (ii multumim pentru promtitudine) care a sunat un prieten si ne-am trezit langa noi cu un om care ne-a asigurat ca totul va fi bine. In 5 minute am fost chemati la ghiseu, au verificat actele (a nu stiu cata oara!), ne-au rugat sa bagam bagajele in masina (bagajele erau intinse ca la piata in jurul masinii), sa platim taxele de intrare si sa ne caram naibii de acolo. Cand a luat pasaportul, a avut acea privire dezamagita ca n-a gasit nimic acolo, dar cum sa gaseasca, daca am vazut ca pe geamul ghiseului scria "Noi nu luam mita!" De ce sa-ti dau mita, daca tu nu ei? Oare vede cineva mesajul ala, cand intinde pasaportul cu ceva de-o cafea in pasaport?

Imagine preluata de pe site-ul publika.md
Nu va mai zic, ca vazand ceasul de pe mana sotului i-a zis, cu o nonsalanta incredibila, "Nu mi-l vinzi?"
Cum sa nu te bucuri ca a fost ridicat de DNA, fiind suspectat de luare de mita?
Bun, eu inteleg ca vazand o masina cu numere straine o poti suspecta ca transporta marfuri, dar, in semiborta curcubeului, cat iti ia s-o perchizitionezi? 5 min, 10 min? Ca atata ne-a luat sa scoatem toate lucrurile din masina si sa le insiram prin vama. Nu 4 ore de "ne dati ori nu ne dati?" 
Nu va dam, milogilor, nimic, din principiu.
N-am vrut sa "sunam un prieten", caci si asta e o forma de incorectitudine, dar daca n-o faceam cred ca venea si televiziunea, la ce scandal ma pregateam sa le fac. Sotul, cunoscandu-ma a ales varianta mai calma.

Eh, dar placintele cu branza facute de mama soacra, proaspat scoase din cuptor ne-au facut sa dam uitarii acest episod urat. Vii acasa odata pe an, or de doua ori, in cazuri mai fericite si ai tai te freaca bine. Ai tai, nu cei straini. E si mai dureros. E si mai dureros cand cei cu adevarat vinovati iti rad in nas si trec mai departe prin vama, fara sa fie intrebati, macar, scopul vizitei si durata. Transporta tigari, marfa, bautura. Ei au voie sa circule linistiti, pentru ca au uns niste ochi.
In pisicii ei de viata si daca nu va fac nimic, acolo, la DNA, macar va zgaltie un pic stabilitatea jobului de unde mancati mult si bine, milogilor!

Anyway, e frumos acasa, e o toamna minunata!